Scriitoarea Larisa Turea, despre foametea organizată: O demență colectivă indusă de regim

Foametea organizată de regimul sovietic în Basarabia nu a fost doar o catastrofă umanitară, ci o formă de „demență colectivă” indusă, o strategie deliberată de a distruge memoria și demnitatea unui popor, a declarat scriitoarea și criticul literar Larisa Turea. În cadrul unei dezbateri despre crimele comunismului, Turea a adus o perspectivă cutremurătoare asupra impactului psihologic și transgenerațional al acestei tragedii, argumentând că pierderea memoriei este echivalentă cu demența la nivel individual.

Inspirată de o amintire personală din copilărie, scriitoarea a relatat povestea unei femei care, pentru a supraviețui foametei, a fost nevoită să recurgă la canibalism, mâncându-și propriul copil. Această mărturie teribilă, pe care a aflat-o mai târziu, a marcat-o profund și a stat la baza cărții sale dedicate foametei. „Această biată femeie își mâncase propriul copil”, a spus Turea, subliniind cum regimul a împins oamenii la acte de o cruzime inimaginabilă pentru a supraviețui, distrugând astfel legăturile umane fundamentale.

Larisa Turea a argumentat că această traumă persistă în „codul nostru genetic”, manifestându-se prin frici și comportamente care se transmit peste generații. Ea a comparat supraviețuitorii și urmașii lor cu cei de pe Titanic, care „până la a cincea generație se tem de apă”. În același mod, frica de foamete rămâne adânc înrădăcinată în conștiința colectivă a basarabenilor.

Scriitoarea a criticat faptul că, pentru a susține partidele comuniste „surori” din Europa, regimul sovietic a exportat masiv cereale din Basarabia în anii 1946-1947, în timp ce populația locală era lăsată să moară de foame. Documentele oficiale, pe care le-a inclus în edițiile recente ale cărții sale, arată meniurile bogate ale Școlii de Partid, în contrast flagrant cu realitatea tragică a oamenilor de rând. „Era o modalitate de a lichida orice rezistență a localnicilor”, a explicat Turea. Prin înfometare, regimul și-a pregătit o bază socială formată din „oameni umili, oameni fără niciun viitor”.

În final, Larisa Turea a pledat pentru necesitatea recuperării memoriei prin artă și literatură, considerând că emoția transmisă prin opere artistice poate transforma o istorie abstractă într-o experiență personală, esențială pentru conștientizare și pentru a onora demnitatea victimelor.